The Evil Dead (1981)

Această “experiență definitivă a ororii”, cum se autodefinește, cu lipsă de modestie, pe genericul final, a schimbat istoria genului. Sam Raimi a luat scenele sângeroase din filmele horror italiene și le-a combinat cu un simț al umorului juvenil și arogant, făcându-și eroii adolescenți atât de zdraveni și inepți, încât, atunci când îi vedem izolați într-o baracă de țară, ardem de nerăbdare să-i vedem morți sau zombificați. Această conștiință de sine va ajunge apoi să domine genul horror. “The Evil Dead” este exemplul clasic al filmului stupid care se bucură de succes, flagrant amatoristic în multe privințe, dar energizat de o coloană sonoră plină de forță și de niște imagini expresive, filmate de jos, din perspectiva personajelor, și succedându-se rapid. Raimi a luat lecții de la generația de regizori a anilor 1970 – William Friedkin, Wes Craven, George Romero și Brian de Palma, dar a știut să le adauge un soi de suprarealism domestic, ceva între Jean Cocteau și Ted Avery. Iar în Bruce Campbell regizorul a găsit o vedetă chipeșă pe potriva sa. Astăzi este mai greu să mai vedem în “The Evil Dead” altceva decât o comedie, mai ales după cele două urmări ale sale, “The Evil Dead II” (1987) și “Army of Darkness” (1993). Dar în 1982 filmul a avut asupra publicului același efect terifiant pe care l-a produs “The Blair Witch Project” 17 ani mai târziu – de a-l scoate pentru o vreme din adăpostul său sigur și confortabil. (Adrian Martin, critic de film la The Age, autor, doctorant, preluat din 1001 de filme de văzut într-o viață)