Rebel Without a Cause (1955)

„Ma distrugeti!” le striga Jim Stark, interpretat de Dean, parintilorsai cicalitori, dand glas confuziei si alienarii sfasietoare resimtitede atatia dintre protagonistii lui Ray. Inca de la primul sau film,“Amantii noptii” (1949), regizorul tratase in mod repetat destinulsinguratic al marginalizatilor Americii, aratandu-si simpatia inspecial fata de tinerii vulnerabili care cautau un soi de indrumare dinpartea generatiei mai varstnice, ea insasila fel de lipsita deintelepciune si trista ca si ei. Jim se simte tradat de familia sa, deprofesori, de politisti si, mai presus de toate, de camarazii sai.Cautarea constanta a unor situatii excitante este la fel deiresponsabila (desi mai putin vinovata, dat fiind varsta frageda) ca sirefuzul adultilor de a se confrunta cu dilemele morale. Impreuna cualte suflete ratacite, Judy (Natalie Wood) si Plato (Sal Mineo), Jimincearca sa isi creeze propria familie alternativa, una bazata peincredere reciproca. Nu este de mirare ca cei trei, adusi laolalta demoartea absurda si inutila a unui prieten manat de plictis, isitesteaza valoarea intr-o cursa smintita pe varful unei stanci si, unitide notiuni idealiste de „sinceritate”, traiesc intr-o casa de visparaginita, de pe dealurile Los Angelesului, izolati de lume.Raspunsullui Ray la intrebarea cum sa portretizeze idealismul romantic altinerilor sai visatori este, in mod admirabil si fericit, unul de ordinfizic. Filmul ar fi trebuit sa fie turnat initial in alb-negru, dar Rayi-a convins pe cei de la Warner sa-l lase sa il realizeze color.Nuantele mate adesea expresioniste si compozitiile CinemaScope tipicincarcate evoca natura febrila a experientei adolescentine. In modsimilar, Ray foloseste arhitectura si decorurile, mai ales diferentadintre spatiul public si cel privat, pentru a ne facilita intelegereaemotiilor personajelor. Intunericul din interiorul unui planetariumdevine spatiu predilect pentru farse, refugiu si reverie, si chiarpentru contemplarea locului individului in cosmos. Terasa de afara esteulterior transformata de o suprainaltare a camerei de filmat introarena insorita in care se desfasoara o lupta cu cutitele dupa modelultauromahiei, gesturi histrionice adecvate. Ray intelege modul in care,mai ales la tinerete, ne percepem viata ca pe o drama. Simtul sauimaculat pentru culoare, compozitie, montaj, lumina si interpretareaccentueaza importanta actiunii.Unmotiv pentru care el si Dean au fost facuti unul pentru celalalt; nudoar stilul actorului, ci intreg corpul acestuia a dat viata in moddramatic furtunii launtrice. Lucrul este valabil si pentru artaregizorala a lui Ray in ce priveste modul acut fizic in care exprimanelinistita vitaIitate interioara. Cat de pacat ca proiectele la careRay si Dean planuiau sa lucreze impreuna nu s-au materializatniciodata. Au trebuit sa se multumeasca cu un singur film mare.Acest clasic al genului este prea adesea si pe nedrept socotit ca fiind doar cel mai bun dintre cele trei filme de lungmetraj in care a jucat James Dean in scurta sa viata, incheiata in mod tragic. “Rebel fara couza” ramane de departe cel mai bun film al anilor 1950 care se ocupa de un fenomen nou la acea vreme, delincventa juvenila. Este in acelasi timp o lucrare de referinta a lui Nicholas Ray, un regizor extrem de talentat si care face o nota distincta, dar care, din nefericire, ramane la fel de subestimat acum pe cat era si pe vremea cand lucra la Hollywood.Dificultatea de a trăi a unui tineret care își disimuleazăsensibilitatea în spatele unei aparențe de duritate și bravadă.Violența nu este decât un mod de a nega o familie și o societate carenu răspund dorințelor de puritate și absolut ale acestui tineret. - E.Fuzellier -1989